Valiza stă desfăcută pe pat, dar plecarea este abia mâine. Treburile importante au fost rezolvate, iar cele noi par nepotrivite pentru o singură zi. Rămâne un timp intermediar, în care te miști prin casă ca un musafir sosit înaintea propriei absențe.
Zilele acestea arată cât de mult ne sprijinim pe continuitate. Știm ce să facem când un gest poate fi urmat de altul în același loc. Când firul va fi întrerupt curând, până și cititul pare uneori o investiție prea mare pentru intervalul rămas.
Dar o zi nu devine ireală fiindcă nu produce o continuare imediată. Putem găti ceva fără să organizăm săptămâna, putem ieși fără să inaugurăm un obicei. Pregătirea plecării este necesară; suspendarea întregii existențe până la plecare este o cerință pe care o adăugăm singuri.
Valiza poate rămâne pe pat cât mergi după pâine. Drumul scurt nu concurează cu cel de mâine. Îți amintește doar că nu ești încă plecat. Între două etape nu există numai transfer, ci și locul în care te afli acum, cu lumina lui obișnuită și cu câteva ore care nu au nevoie de un viitor lung ca să fie trăite.
Leave a Reply