Încerci o haină păstrată de ani și nasturele nu ajunge la butonieră. În loc să observi nepotrivirea dintre stofă și corp, începi imediat să judeci corpul. Haina, neatinsă în dulap, primește autoritatea de a spune ce ar trebui să fii în continuare.
Obiectele rămase din alte vârste au această putere ciudată. Le tratăm ca pe măsuri stabile, iar schimbarea noastră pare o abatere. Uităm că au fost cumpărate pentru o împrejurare, un anotimp al vieții, o formă care nu semnase nicăieri promisiunea de a dura.
Poți dori să îți îngrijești corpul fără să îl obligi să dovedească fidelitate unei haine. Grija întreabă ce îi este necesar acum; rușinea îl compară cu o fotografie și îi cere explicații. Cele două pot folosi aceleași gesturi, dar nu locuiesc aceeași relație cu tine.
Pui haina deoparte sau o dai cuiva. Renunțarea nu trebuie prezentată ca o victorie spectaculoasă. Poate fi doar încetarea unui proces nedrept, în care materia păstrată intactă judecă materia vie. Corpul de astăzi merită haine în care să poată trăi, nu doar amintiri în care să încapă.
Leave a Reply