La marginea unei piscine, cineva observă semnul de pe genunchiul tău și întreabă ce s-a întâmplat. Povestea este banală, dar întrebarea te face să vezi cât de repede corpul devine invitație la explicații. O urmă vizibilă pare să promită tuturor acces la întâmplarea din spatele ei.
Uneori povestești cu plăcere. Alteori nu vrei, chiar dacă nu există nimic spectaculos de ascuns. Poate că te obosește repetarea sau că ziua aceea are detalii pe care nu dorești să le așezi între două glume. Intimitatea nu are nevoie de un secret grav ca să fie legitimă.
Corpul poate purta o istorie fără să funcționeze ca o expoziție explicată vizitatorilor. Nici acceptarea unei urme nu presupune să o numești frumoasă. O poți lăsa să fie acolo, cu disconfortul sau indiferența ta, fără să produci o lecție despre cât ai devenit de puternic.
Răspunzi atât cât dorești și intri în apă. Celălalt poate primi limita fără să fie respins ca om. Între recunoașterea corpului și relatarea lui rămâne un spațiu al alegerii, iar uneori tocmai acest spațiu te ajută să îl simți din nou al tău.
Leave a Reply