Urcați aceeași scară, iar tu te oprești la etajul al doilea. Celălalt mai face câțiva pași înainte să observe. Pauza pare mică, dar în ea încape o comparație între corpul de acum și cel pe care încă îl folosești în planurile tale.
Ai calculat drumul după o putere veche. Poate ai fost bolnav, poate ai îmbătrânit, poate aceasta este doar o zi grea. Explicațiile diferă. Ce rămâne comun este stânjeneala de a cere realității din jur să încetinească după un ritm pe care nu îl mai poți negocia prin voință.
A recunoaște o limită nu înseamnă să renunți la tot ce se află dincolo de ea. Înseamnă să cauți mijloace care țin seama de corpul prezent. Între ambiție și constrângere există diferența făcută de întrebarea dacă îți ceri un efort posibil sau o dovadă împotriva evidenței.
Celălalt se întoarce și așteaptă. Scara nu dispare, dar drumul devine iar comun. Poate că nu ai nevoie să semeni cu omul care urca altădată fără pauză. Ai nevoie ca omul de astăzi să poată ajunge sus fără să fie umilit la fiecare palier.
Leave a Reply