Într-un cimitir, două date despărțite de o linie încearcă să țină locul unei vieți. Nu spun cum râdea omul, ce amâna sau cât de greu îi venea să ceară ajutor. Precizia inscripției lasă aproape totul nespus, iar acest contrast poate opri un trecător.
Știm că viețile se termină, dar de obicei ne gândim la sfârșit ca la un eveniment separat de zilele care îl precedă. Îl așezăm undeva departe, într-o încăpere în care nu intrăm cât avem cumpărături de făcut și facturi de plătit.
A ne aminti limita nu obligă fiecare dimineață să devină memorabilă. O asemenea pretenție ar transforma mortalitatea într-un supraveghetor. Viața cuprinde și după-amiezi fără poveste, treburi repetate, somn. Faptul că acestea nu încap pe piatră nu le scoate din existența celui care le-a trăit.
Poate că linia dintre date ne tulbură tocmai fiindcă știm cât nu poate arăta. Nu putem salva totul prin intensitate și nici prin înregistrare. Putem însă să nu disprețuim ziua obișnuită pentru că nu arată ca o amintire importantă. Ea este deja parte din ceea ce, mai târziu, va părea imposibil de rezumat.
Leave a Reply