La prima lecție, mâna unui adult tremură deasupra clapelor. În camera vecină exersează un copil care pare mult mai sigur. Diferența doare mai puțin prin sunetele greșite decât prin comparația cu vârsta: până acum ar fi trebuit, parcă, să știi deja.
Această așteptare presupune că viața are o ordine unică. Întâi aduni începuturi, apoi numai rezultate. Când pornești târziu, pari să încalci un regulament nescris, deși nimeni nu poate arăta ziua exactă în care dreptul de a învăța ar fi expirat pentru tine.
Există pierderi reale în întârziere. Nu orice carieră sau performanță mai este accesibilă în aceleași condiții. A recunoaște asta nu înseamnă că fiecare activitate trebuie judecată după cea mai înaltă performanță posibilă. Muzica poate avea loc într-o viață fără să îi devină profesie sau dovadă publică.
Profesorul cere repetarea câtorva note. Adultul le repetă, fără să poată recupera copilăria în acel minut. Nici nu este nevoie să o recupereze pentru a auzi diferența dintre prima încercare și următoarea. Uneori începutul târziu cere tocmai această modestie: să primești lucrul disponibil acum, în loc să îl refuzi pentru că ar fi putut începe altădată.
Leave a Reply