Pe balcon stă o bibliotecă pe jumătate montată. Șuruburile sunt într-o farfurie, instrucțiunile au rămas la pasul șase. Timp de câteva zile, obiectul a fost un proiect. După câteva luni, a devenit o parte incomodă a decorului, ocolită fără să mai fie privită.
Lucrurile neterminate pot înceta să ne ceară lucru și pot începe să ne ceară obișnuință. Învățăm să trecem peste ele, să mutăm farfuria, să căutăm cartea în altă cutie. Costul amânării se distribuie în gesturi atât de mici încât nu îl mai recunoaștem drept cost.
Nu orice proiect abandonat ascunde o criză de voință. Uneori lipsește o piesă sau nu mai avem energie. Tocmai de aceea, întrebarea utilă este concretă: care este obstacolul de acum? Ea poate aduce mai multă claritate decât verdictul general că suntem oameni incapabili să termine ceva.
Poate biblioteca cere două ore și ajutor. Poate nu încape acolo și trebuie demontată. Ambele răspunsuri sunt mai locuibile decât provizoratul fără nume. Farfuria cu șuruburi nu trebuie păstrată ca monument al eșecului. Ea poate redeveni un recipient din care iei piesele necesare unei hotărâri, chiar dacă hotărârea schimbă planul inițial.
Leave a Reply