La sfârșitul iernii, împăturești o haină și o așezi pe raftul de sus. În buzunar rămâne un bilet vechi, pe care îl scoți înainte să închizi ușa dulapului. Gestul presupune, fără solemnitate, o altă iarnă și un om care va coborî haina de acolo.
Planurile mici spun ceva despre felul în care locuim timpul. Nu putem trăi numai în certitudini, fiindcă viitorul nu ne oferă destule. Păstrăm haine, cumpărăm semințe, stabilim întâlniri. În fiecare gest acceptăm o continuitate posibilă, fără să avem documentul care să o garanteze.
A numi această încredere naivitate ar însemna să cerem vieții o precauție paralizantă. A o numi certitudine ar ascunde fragilitatea ei. Între cele două există o credință practică: ne pregătim pentru lucruri care pot veni, știind uneori foarte clar că ele nu ne sunt datorate.
Poate haina va fi prea mică, poate o vei dărui, poate iarna va fi altfel decât ai cunoscut-o. Aceste posibilități nu fac inutilă grija cu care ai împăturit-o. Raftul păstrează un obiect și o presupunere modestă despre continuitate. Pentru cele mai multe treburi ale zilei, atât avem și de atât ne folosim, fără să putem cere timpului o semnătură.
Leave a Reply