La un ghișeu, coada înaintează greu. Omul din față are multe hârtii și pare să nu găsească documentul potrivit. Îți privești ceasul și începi să îi judeci pregătirea. Timpul lui, vizibil mai ales prin întârzierea ta, capătă brusc aerul unei abateri personale.
Așteptarea comună pune în contact nevoi care nu se cunosc. Fiecare a sosit cu propriul program, iar ghișeul le înghesuie într-o singură ordine. Cel grăbit își simte urgența dinăuntru; pe a celuilalt o vede numai ca obstacol. De aici vine ușurința cu care iritarea găsește un vinovat apropiat.
A cere o organizare mai bună este legitim. A umili omul care nu se descurcă nu grăbește neapărat nimic și mută problema asupra celui mai expus. Răbdarea, în acest loc, nu înseamnă să declarăm serviciul bun, ci să deosebim responsabilitatea instituției de dificultatea persoanei din fața noastră.
Când ajungi la ghișeu, descoperi că și tu ai nevoie de o explicație. Cineva oftează în spate. Situația nu produce o revelație grandioasă, dar poate corecta puțin perspectiva: fiecare dintre noi poate deveni, pentru câteva minute, întârzierea altcuiva. Felul în care ne purtăm în acele minute face timpul comun mai greu sau ceva mai suportabil.
Leave a Reply