Într-o seară, cineva pune actele importante într-un dosar și scrie unde se găsesc cheile de rezervă. Gestul îi pare sumbru la început. Ar prefera să lase totul în sertarele cunoscute numai de el, ca și cum ordonarea pentru altcineva ar apropia tocmai absența de care se teme.
Pregătirea pentru propria lipsă are această dificultate: ne cere să privim o lume care va continua fără acces la explicațiile noastre. Nu este ușor să ne imaginăm casa folosită de alții când nu mai putem răspunde unde am pus un document sau de ce am păstrat ceva.
Totuși, pregătirea practică nu este o renunțare la viață. Ea poate micșora o parte din povara celor care vor avea de rezolvat lucruri într-un moment greu. Nu putem ordona durerea lor și nici decide în avans ce vor simți. Putem doar să nu îi lăsăm să caute inutil o hârtie necesară.
Dosarul se închide, iar seara continuă cu lucruri obișnuite. Se pune apa la fiert, se alege un film. Moartea nu a fost rezolvată prin câteva etichete. Dar frica nu a împiedicat un gest de grijă, iar grija nu a cerut o solemnitate permanentă. După ea, rămâne încă viața pe care o avem de trăit astăzi.
Leave a Reply