Pentru un om care are nevoie zilnic de ajutor ca să iasă din casă, mulțumirea nu poate deveni o ceremonie repetată la fiecare prag. Dependența este deja concretă. Dacă trebuie însoțită permanent de dovada entuziasmului, dimineața se umple de încă o sarcină, mai greu de numit.
Ne place imaginea ajutorului excepțional, fiindcă are un început și un sfârșit limpede. Sprijinul îndelungat cere altă răbdare. Trebuie să încapă în el zile proaste, neînțelegeri și preferințe schimbate. Beneficiarul nu poate fi obligat să fie mereu agreabil pentru a merita continuitatea grijii primite.
Nici persoana care ajută nu este o resursă inepuizabilă. Are nevoie de odihnă, de sprijin și uneori de înlocuire. Recunoașterea acestor limite protejează relația mai bine decât lauda sacrificiului fără capăt. Organizarea concretă a ajutorului poate fi o formă de respect pentru ambele vieți.
Demnitatea nu cere să ne prefacem că dependența a dispărut. Cere ca ea să nu înghită întreaga persoană. Într-o dimineață obișnuită se poate vorbi despre vreme ori despre o carte, în timp ce sprijinul necesar este oferit. Omul rămâne un interlocutor, nu doar motivul pentru care altcineva face un bine.
Leave a Reply