La o ceartă în familie, un părinte înșiră nopțile nedormite și cheltuielile făcute pentru copil. Faptele pot fi adevărate. Totuși, în felul în care sunt chemate acum, ele par să ceară altceva decât recunoaștere: dreptul de a decide viața adultului care le ascultă.
Îngrijirea primită la începutul vieții este o datorie imposibil de restituit în aceeași formă. Nu putem întoarce anii și nu putem deveni părinții propriei copilării. Dacă recunoștința ar cere echivalență, orice copil ar rămâne dinainte condamnat să nu plătească niciodată destul pentru ceea ce a primit.
Putem onora munca părinților fără să confundăm propria existență cu un bun aflat în proprietatea lor. Grija oferită cândva nu cumpără alegerea profesiei, a partenerului ori a locului în care trăim. Iar acolo unde au existat răni, numirea lor nu șterge automat toate lucrurile bune.
O relație adultă poate începe când trecutul este recunoscut fără să fie folosit ca amenințare. Uneori aceasta cere conversații grele și limite. Recunoștința posibilă va avea dimensiunea ei, poate mai mică decât se pretinde. Va fi însă a unei persoane care alege să rămână aproape, nu a unui debitor fără termen de eliberare.
Leave a Reply