Îl suni mereu pe același prieten când trebuie să muți ceva. Are mașină și de obicei spune da. Într-o sâmbătă nu poate, iar dezamăgirea ta este mai mare decât te-ai fi așteptat. Abia atunci observi că disponibilitatea lui devenise, în planurile tale, aproape un serviciu permanent.
Ajutorul repetat capătă ușor aerul unui lucru stabil. Ne organizăm în jurul lui și uităm că, de fiecare dată, cineva face loc în propria viață. Ce a început ca un gest liber ajunge să fie măsurat prin absență: observăm doar ziua în care nu se mai întâmplă.
Recunoștința are aici o sarcină practică. Să păstreze vie posibilitatea refuzului, să întrebe din timp, să accepte un răspuns fără interogatoriu. Dacă persoana trebuie să dovedească o urgență suficient de gravă pentru a nu ajuta, nu îi mai cerem o favoare, ci îi controlăm programul.
Poți căuta altă mașină și poți suporta inconvenientul fără să reevaluezi întreaga prietenie. Refuzul de azi nu șterge sâmbetele trecute. Dimpotrivă, te poate ajuta să le vezi din nou ca pe niște alegeri făcute pentru tine, nu ca pe o resursă care îți fusese promisă pe termen nelimitat.
Leave a Reply