Există un „de ce” care nu se spune în cuvinte, ci în tăcere. Este întrebarea care apare atunci când cuvintele se opresc, când nu mai ai ce spune, când rămâi singur cu tine și cu noaptea.
Tăcerea nu este absența limbajului; este o formă de limbaj. Uneori spune mai mult decât o mie de cuvinte. În tăcere, întrebarea „de ce?” se aude cel mai clar — pentru că nu mai e acoperită de zgomotul răspunsurilor.
Am învățat să umplem tăcerea, pentru că ne sperie. Dar în tăcere se nasc cele mai adânci întrebări. Cine nu poate sta în tăcere nu-și poate auzi propriul „de ce”.
Poate că de aceea limba maternă are nevoie de tăcere: pentru că cele mai adevărate lucruri nu se spun, se ascultă. Iar a asculta tăcerea este un fel de a întreba — poate cel mai curat fel de a întreba.
Lasă un răspuns