Trăim ca și cum cineva ar nota. Facem ceva și ne gândim cine îl va vedea; simțim ceva și ne întrebăm dacă se observă. Ca o existență care așteaptă confirmare.
Dar prezența nu a cerut niciodată un martor ca să fie. Copacul nu se îndoiește că e acolo fiindcă nu-l privește nimeni. Respiri toată noaptea fără ca cineva să aplaude.
A trăi pentru a fi văzut înseamnă a-ți pune ființa în mâinile celorlalți. Iar ei, ocupați cu propria lor scenă, rareori se uită cu adevărat.
Când încetezi să mai ceri martori, ceva se liniștește în tine. Nu ai devenit nevăzut — ai devenit prezent. Și prezența, doar ea, e de ajuns.
Lasă un răspuns