După ce ai recitit tot textul, observi o eroare pe ultima pagină. Exemplarele sunt deja trimise. Pentru o clipă, speri să nu o vadă nimeni și începi să socotești cât de mare ar trebui să fie o greșeală ca să merite recunoscută.
Nu orice literă lipsă cere un anunț solemn. Dar dacă eroarea schimbă înțelesul sau poate îndruma greșit pe cineva, tăcerea capătă un cost care nu îți mai aparține doar ție. Liniștea ta este cumpărată prin confuzia cititorului, care nu știe că ar trebui să fie atent.
O corectură bună spune unde este problema și care este forma justă. Nu transformă incidentul într-un spectacol al vinovăției. Nici nu îl îngroapă într-o explicație lungă despre oboseală. Cei care au primit textul au nevoie înainte de toate de informația reparată, nu de portretul favorabil al autorului.
Trimiterea unei rectificări poate părea o nouă expunere a erorii. Este și începutul opririi ei. Când recunoști greșeala la locul unde poate produce efecte, accepți că răspunderea pentru cuvinte continuă după momentul în care ai terminat de scris și ai închis documentul.
Leave a Reply