Îi povestești unui prieten o ceartă și aștepți să spună că ai dreptate. El ascultă, apoi se oprește asupra unei replici de-a tale. Te întreabă dacă nu ai rănit și tu. Dintr-odată, întrebarea pare o lipsă de loialitate.
Veniseși cu o nevoie de sprijin, iar el a adus o dificultate. Cele două nu sunt însă dușmane prin definiție. Un om te poate sprijini fără să îți aprobe fiecare interpretare. Uneori tocmai apropierea îi permite să vadă unde povestea ta își menajează personajul principal.
Contează felul în care o face. Corectarea grăbită poate ignora durerea, iar plăcerea de a contrazice nu este grijă. Dar nici grija nu trebuie redusă la confirmare. Între a te abandona și a-ți da dreptate există locul dificil al cuiva care rămâne lângă tine și îți cere mai multă exactitate.
Poți primi întrebarea fără să renunți la ceea ce ai suferit. Poate ai fost nedreptățit și ai răspuns nedrept, în aceeași întâmplare. Prietenia devine mai încăpătoare când adevărul nu este obligat să aleagă o singură parte pentru a avea voie să intre în cameră.
Leave a Reply