Întrebi dacă un proiect a reușit și primești un șir de lucruri bune care s-au întâmplat în jurul lui. Au venit oameni, s-a vorbit mult, s-au deschis conversații. Toate pot fi adevărate. Totuși, întrebarea despre scopul pentru care proiectul a început rămâne neatinsă.
Un răspuns poate fi alcătuit numai din adevăruri și poate induce în eroare prin selecție. Nu este nevoie de o propoziție falsă dacă faptele convenabile ocupă întregul loc. Cititorul sau ascultătorul va completa singur concluzia pe care vorbitorul evită să o susțină direct.
Onestitatea cere atenție și la impresia previzibilă a celor spuse. Nu putem controla orice interpretare, dar putem observa când folosim deliberat o ambiguitate favorabilă. Dacă știm că răspunsul va fi înțeles ca o confirmare pe care nu o putem oferi, simpla exactitate a fiecărei fraze nu este suficientă.
Poți recunoaște lucrurile bune și poți spune că obiectivul principal nu a fost atins. Acest răspuns lasă loc unei evaluări mai puțin comode, dar mai folositoare. Înțelegerea începe când nu mai obligăm interlocutorul să ghicească partea pe care am ales cu grijă să nu o pomenim.
Leave a Reply