Spui că un prieten va refuza invitația. Când acceptă, explici că l-ai fi prevăzut și așa, fiindcă de fapt îi place să surprindă. Predicția inițială dispare într-o explicație suficient de largă încât orice răspuns al lui să fi fost, după aceea, de așteptat.
O explicație a unui fapt și anticiparea lui nu sunt aceeași reușită. După eveniment, ai mai multe informații și poți construi o poveste plauzibilă. Dar dacă povestea este folosită ca dovadă că știai dinainte, trecutul este modificat pentru a proteja imaginea propriei perspicacități, iar surpriza nu mai poate învăța nimic.
Merită să păstrăm formularea inițială și motivele ei. Nu pentru un proces al greșelilor, ci pentru a vedea unde judecata noastră devine prea sigură. O anticipare ratată poate arăta o presupunere slabă; explicația inventată după rezultat o acoperă exact când am avea ocazia să o observăm.
Poți spune că ai fost surprins și apoi să cauți înțelegerea. Cuvântul nu te micșorează. El păstrează diferența dintre ceea ce știai și ceea ce ai aflat, astfel încât viitoarea ta încredere să se sprijine pe ceva mai solid decât talentul de a face fiecare final să pară previzibil.
Leave a Reply