Ești cineva în fața celorlalți. Ai un rol, o voce, un fel de a te purta care se potrivește privirilor. Dar când nimeni nu se uită, camera e goală și nu se așteaptă nimic de la tine — cine ești atunci?
De obicei nu stăm acolo. Fugim spre ecran, spre gălăgie, spre următorul lucru de făcut. Fiindcă privirea celorlalți ne ține conturul; fără ea, s-ar putea să descoperim că nu ne știm de fapt.
Identitatea nu e rolul pe care îl joci bine. E ceea ce rămâne când rolurile tac. Iar acel „ceva” nu se câștigă, nu se afișează — se recunoaște, încet, în liniște.
Cine ești când nimeni nu se uită? Nu răspunde repede. Stai în golul dintre roluri și vezi ce rămâne. Ce rămâne, acela ești tu.
Lasă un răspuns