De obicei credem că întrebarea „de ce sunt?” este ceva ce punem la un moment dat și la care, eventual, găsim un răspuns. Dar poate că lucrurile stau invers: nu suntem cei care pun întrebarea, ci suntem întrebarea însăși.
Identitatea noastră nu este răspunsul la „de ce?”, ci deschiderea pe care o ține această întrebare. Un răspuns definitiv ar închide ceva; dar noi nu suntem o închidere, ci o deschidere continuă. Când spunem „eu sunt”, nu spunem o concluzie, ci deschidem o întrebare.
De aceea „de ce” nu poate fi răspuns în locul nostru. Fiecare dintre noi este singurul care își poate pune propriul „de ce”, pentru că întrebarea nu este un lucru de împărțit, ci felul în care existăm.
A trăi nu înseamnă a găsi răspunsul la „de ce”, ci a rămâne în întrebare. Iar acolo, în întrebarea rămasă deschisă, suntem noi înșine.
Lasă un răspuns