La petrecere, un prieten spune ceva important chiar când muzica devine mai tare. Prinzi câteva cuvinte, zâmbești și dai din cap. Pare mai simplu decât să îl pui să repete. Mai târziu afli că ți-a vorbit despre o hotărâre grea, nu despre un lucru vesel.
Ne prefacem uneori că am auzit dintr-o politețe grăbită. Vrem să păstrăm ritmul, să nu stricăm momentul, să nu părem absenți. Dar semnul nostru de înțelegere ajunge să confirme ceva necunoscut. Celălalt își continuă povestea pe o bază care nu a existat niciodată.
A cere repetarea este un mic gest de onestitate. Recunoști că între vorbele rostite și cele primite s-a pierdut ceva. Nu faci din auzul imperfect o vină și nici din efortul celuilalt o neplăcere. Îi arăți că sensul contează mai mult decât aparența unei conversații fără întreruperi.
„N-am auzit ultima parte; putem ieși puțin?” poate salva mai mult decât o informație. Salvează posibilitatea de a răspunde la ceea ce omul a spus, nu la presupunerea ta. Uneori grija începe foarte concret, prin mutarea a două scaune mai departe de o boxă care acoperă vocile.
Leave a Reply