La masa cu prietenii, unul dintre parteneri povestește amuzat un obicei al celuilalt. Lumea râde. Cel vizat râde și el, dar acasă spune că l-a durut. „Ai râs și tu” devine răspunsul prin care i se cere să accepte versiunea publică a propriei reacții.
Râsul nu este întotdeauna o aprobare limpede. Uneori păstrează atmosfera, evită expunerea sau cumpără timp până când omul înțelege ce simte. Dacă îl folosim drept contract, îl obligăm să aleagă între a protesta pe loc, în fața tuturor, și a pierde dreptul de a vorbi mai târziu.
Umorul dintre apropiați depinde de o încredere care nu poate fi verificată numai prin reacția publicului. Faptul că ceilalți au râs arată că gluma a funcționat pentru ei, nu că a fost bine primită de persoana descrisă. Intimitatea oferă material bogat, dar nu și permisiunea automată de a-l folosi oriunde.
Poți asculta nemulțumirea fără să renunți la orice glumă pentru totdeauna. Este suficient să afli ce a fost prea mult și să nu transformi limita într-o dovadă că celălalt nu are umor. Uneori o relație își păstrează râsul tocmai fiindcă oamenii pot spune, după ce musafirii pleacă, unde nu le-a fost bine să râdă.
Leave a Reply