Într-o ceartă despre vase apare „tu niciodată”, urmat repede de „ba tu mereu”. Din acel moment, chiuveta aproape că dispare. Fiecare caută excepții și exemple vechi, iar conversația se transformă într-un proces despre întreaga viață comună, judecată prin două cuvinte prea încăpătoare.
Generalizările oferă nemulțumirii o forță imediată. Ele spun că problema nu este întâmplătoare și că răbdarea s-a subțiat. Dar cer și o apărare la fel de mare. Cel acuzat poate arăta o singură excepție și poate simți că a respins tot reproșul, fără să atingă lucrul repetat care l-a provocat.
A renunța la „mereu” nu înseamnă a micșora un obicei real. Poți numi ultimele seri sau poți descrie împărțirea sarcinilor. Precizia nu slăbește cererea; îi dă un obiect asupra căruia se poate lucra. Nu mai este nevoie ca cineva să își apere caracterul înainte de a spăla o farfurie.
Poate că discuția va rămâne dificilă, fiindcă problema chiar există. Totuși, ea nu va mai cere să rescrieți fiecare zi petrecută împreună. Când vorbele păstrează măsura faptelor, nemulțumirea poate deveni o cerere auzită, în loc să rămână o sentință atât de mare încât celălalt se gândește numai cum să scape de ea.
Leave a Reply