Un prieten începe să vorbească despre o schimbare de serviciu, iar tu spui: „Nu e pentru tine, te cunosc”. El tace. Ai vrut să îl ferești de o greșeală, dar ai folosit anii de apropiere ca pe un drept de a închide o posibilitate înainte să fie povestită.
A cunoaște pe cineva înseamnă și a avea o imagine care poate rămâne în urmă. Ne amintim fricile lui de acum cinci ani, preferințele repetate, refuzurile devenite obișnuință. Când apare ceva nou, îl comparăm cu portretul păstrat și declarăm nepotrivirea ca și cum portretul ar fi omul însuși.
Experiența noastră despre el poate fi folositoare dacă este oferită ca întrebare: ce s-a schimbat față de atunci? Poate că nu a luat în calcul o dificultate pe care o vedem bine. Poate că a lucrat în tăcere tocmai asupra ei. Ascultarea trebuie să lase loc ambelor posibilități, fără să decidă înaintea răspunsului.
Prietenul nu are nevoie să aprobăm orice plan ca să se simtă cunoscut. Are nevoie să nu fie obligat să rămână recognoscibil cu prețul renunțării la schimbare. O relație veche poate oferi memorie fără să devină o arhivă închisă, în care fiecare propoziție nouă este corectată după ultima versiune acceptată a persoanei.
Leave a Reply