Un grup folosește între membrii săi un cuvânt care, rostit de alții, a servit drept insultă. Un spectator se miră că nu are automat aceeași libertate. Literele sunt identice, dar situația nu este. Cuvântul ajunge la ureche împreună cu persoana care îl spune și cu relația în care este rostit.
A lua înapoi o denumire poate fi o încercare de a-i schimba puterea. Cei numiți refuză să mai primească termenul numai ca verdict din afară. Această folosire nu șterge însă toate întrebuințările anterioare și nici nu îi obligă pe toți membrii grupului să se simtă confortabil cu aceeași alegere verbală.
Regula aparent simplă, potrivit căreia un cuvânt trebuie permis ori interzis identic pretutindeni, pierde tocmai dimensiunea relațională a limbajului. O poreclă acceptată între prieteni poate fi umilitoare din partea unui superior. Sensul literal nu dispare, dar nu este singurul lucru prin care oamenii înțeleg ce li se face atunci când sunt numiți.
În loc să cerem imediat drepturi egale asupra unui termen, putem asculta ce raport produce folosirea lui. Libertatea noastră de exprimare nu ne scutește de această atenție. Uneori, cea mai precisă alegere este să lăsăm altora un cuvânt pe care îl lucrează încă, fără să pretindem că familiaritatea lor ne aparține și nouă.
Leave a Reply