În primele minute ale unei ședințe apar cinci prescurtări pe care noul coleg nu le cunoaște. Nimeni nu pare să observe. El poate întreba și întrerupe ritmul sau poate pretinde că înțelege, sperând că sensul se va lămuri mai târziu. Apartenența este verificată discret printr-un mic alfabet local.
Prescurtările sunt utile între oameni care împart aceeași muncă. Nu trebuie să repetăm zilnic denumiri lungi doar pentru a demonstra deschidere. Dar un vocabular eficient în interior poate deveni o barieră la intrare. Cine îl cunoaște uită ușor că familiaritatea lui a fost învățată, nu este o dovadă naturală de competență.
Dificultatea noului venit crește când întrebarea este tratată ca o încetinire nepermisă. El învață atunci nu doar sensul inițialelor, ci și regula de a ascunde neînțelegerea. Mai târziu, grupul se poate plânge că oamenii nu cer lămuriri, fără să observe că a făcut costul unei întrebări prea mare chiar de la început.
A explica o prescurtare la prima folosire este un gest mic, dar schimbă condițiile participării. Îi permite celui nou să lucreze asupra problemei, în loc să ghicească parola conversației. O echipă nu pierde din pricepere dacă își deschide vocabularul; pierde doar avantajul nejustificat al celor care păreau pricepuți fiindcă știau deja inițialele.
Leave a Reply