Un fost coleg revine după câțiva ani. Îți amintești imediat întârzierea lui la un proiect și aștepți, aproape fără să vrei, confirmarea vechii imagini. Când ajunge primul și vine pregătit, numești gestul o excepție. Reputația lui are deja un avocat mai puternic decât prezentul.
Memoria ne ajută să nu reluăm fiecare relație de la zero. Ar fi imprudent să uităm pur și simplu neglijențele care au costat. Dar memoria devine nedreaptă când transformă orice fapt nou într-o anexă a unei sentințe vechi, imposibil de revizuit prin comportament.
A oferi o nouă șansă nu înseamnă a restitui imediat întreaga încredere. Înseamnă să stabilim condiții în care schimbarea poate fi observată. Altfel îi cerem celuilalt să devină diferit, în timp ce îi refuzăm orice probă prin care diferența ar putea conta pentru noi.
Poate că omul nu s-a schimbat suficient. Poate că da. O judecată dreaptă păstrează ambele posibilități deschise atât cât permit faptele și riscurile. Când primim o dovadă nouă, merită să întrebăm dacă evaluăm persoana din fața noastră sau apărăm satisfacția de a fi avut cândva dreptate.
Leave a Reply