Într-o casă nelocuită, calendarul arată încă luna în care cineva a plecat pentru ultima dată. O zi are un cerc făcut cu pixul. Era, poate, o vizită sau o plată de făcut. Privitorul nu știe, iar hârtia nu oferă explicații suplimentare.
Moartea ne apare adesea prin astfel de nepotriviri mici: lumea obiectelor continuă să păstreze instrucțiunile unui viitor care nu a mai venit. Tocmai banalitatea lor tulbură. Cel dispărut nu trăia fiecare zi ca pe un rămas-bun; avea treburi și presupunea că va ajunge la ele.
Nu rezultă de aici că ar trebui să ne pregătim permanent pentru ultima dată. Nimeni nu poate locui sănătos fiecare gest ca pe o ceremonie de încheiere. Planurile obișnuite sunt felul nostru de a ne întinde în timp, chiar fără garanția că vom parcurge întreaga distanță.
Calendarul poate fi păstrat sau dat jos. Niciunul dintre gesturi nu măsoară singur iubirea celor rămași. Înaintea hotărârii, putem recunoaște ceva simplu: viața aceea a cuprins și încrederea practică într-o zi de joi. A o vedea numai dinspre sfârșit ar însemna să îi luăm, încă o dată, viitorul pe care îl avea când era trăită.
Leave a Reply