În mijlocul unei mărturisiri, cuvântul nu vine. Celălalt privește podeaua, începe de două ori aceeași propoziție și renunță. Îți vine să îl ajuți completând. Ai prins ideea, crezi, iar tăcerea dintre voi începe să semene cu o mică încurcătură care trebuie rezolvată.
Dar cuvântul căutat poate conta tocmai prin diferența față de cel pe care îl oferi. „Supărat” nu este neapărat „dezamăgit”, iar „singur” nu înseamnă mereu „părăsit”. Dacă umpli prea repede golul, omul va accepta uneori aproximarea numai ca să poată continua discuția.
Răbdarea nu cere să privești solemn fiecare ezitare. Poți spune că nu vă grăbește nimic sau că poate încerca altfel. Important este să rămână al lui dreptul de a recunoaște expresia potrivită. Ajutorul devine intruziv atunci când se transformă în autoritate asupra trăirii altuia.
Câteodată propoziția rămâne neterminată și se întoarce abia a doua zi. Nu înseamnă că discuția a eșuat. A avut loc ceva mai puțin vizibil: un om a putut să nu știe încă ce spune, fără ca altcineva să hotărască în numele lui ce ar fi trebuit să spună.
Leave a Reply