După ceartă, unul spune că are nevoie de liniște și iese din cameră. Celălalt rămâne fără să știe dacă discuția s-a amânat pentru o oră sau dacă tocmai a început o pedeapsă care poate dura zile. Aceeași ușă închisă poate avea sensuri foarte diferite.
Nevoia de pauză este legitimă, dar nu devine limpede doar fiindcă noi o simțim limpede. Pentru cel rămas, absența vine fără explicațiile care o fac suportabilă. El trebuie să aleagă singur între a insista și a se preface că nu așteaptă nimic.
„Nu pot vorbi acum; revin după cină” nu rezolvă neînțelegerea. Îi dă însă o margine. Pauza devine un interval pe care amândoi îl pot înțelege, nu o durată aflată exclusiv în puterea celui care a plecat. Dacă termenul se schimbă, poate fi spus din nou.
Nu orice tăcere trebuie justificată până la epuizare. Dar într-o conversație importantă, câteva cuvinte despre întoarcere pot proteja chiar liniștea de care avem nevoie. Închidem ușa ca să putem reveni altfel, iar celălalt nu mai este lăsat să afle din zgomotele casei dacă mai există o întoarcere.
Leave a Reply