Într-o casă, grija se spune prin întrebări despre mâncare. În alta, prin întrebări despre ce simți. Când doi oameni crescuți astfel se apropie, unul aduce supă și crede că a spus destul, iar celălalt așteaptă o conversație și se întreabă de ce nimeni nu îl întreabă nimic.
Neînțelegerea apare fiindcă fiecare își tratează propriul limbaj al grijii ca pe unul evident. Gestul făcut pare limpede celui care îl oferă. Gestul așteptat pare firesc celui care îl cere în tăcere. Între ele se poate instala o lipsă care nu vine din absența afecțiunii, ci din felul diferit în care ea este exprimată.
Această diferență nu scutește pe nimeni de adaptare. Nu ajunge să spunem „eu așa sunt” și să cerem traducere permanentă. Putem explica ce am vrut să oferim și putem întreba ce ar fi fost folositor. Astfel, obiceiul nu mai este apărat ca o lege pe care celălalt trebuie să o învețe singur.
Supa poate rămâne pe masă, iar lângă ea poate apărea întrebarea. Niciunul nu trebuie să își abandoneze complet felul de a arăta grijă. Dar apropierea cere uneori învățarea câtorva expresii care nu ne vin spontan, tocmai pentru ca afecțiunea noastră să nu rămână vizibilă numai pentru noi.
Leave a Reply