Ceasul din bucătărie rămâne în urmă, iar cineva îl potrivește în fiecare duminică. Între două potriviri, diminețile casei au câteva minute ale lor. Autobuzul nu le recunoaște. Nici programarea de la dentist. Totuși, la masă, întârzierea cadranului pare aproape lipsită de consecințe.
Măsurăm timpul pentru a ne întâlni, dar ajungem uneori să confundăm întâlnirea cu respectarea măsurii. O cină devine intervalul dintre două obligații. O plimbare este socotită după cât a durat, de parcă durata ar spune singură ce am făcut acolo.
Există o deosebire între timpul comun, de care avem nevoie ca să nu ne încurcăm unii pe alții, și timpul locuit. Primul cere precizie. Al doilea poate cuprinde o conversație lungă într-o oră scurtă sau o neliniște nesfârșită între două sonerii.
Nu trebuie să stricăm ceasurile ca să observăm deosebirea. Ajunge uneori să potrivim cadranul și apoi să uităm puțin de el. În bucătărie, cineva încă își termină povestea. Mai sunt vase de spălat, iar autobuzul următor vine la o oră cunoscută. Povestea aceasta, însă, nu poate fi auzită mai repede fără să pierdem ceva.
Leave a Reply