Ședința se termină, iar participanții pleacă discutând ideile importante. Cineva rămâne să adune paharele, să închidă ferestrele și să așeze scaunele. În procesul-verbal nu va apărea nimic despre aceste gesturi. Totuși, următoarea întâlnire va putea începe tocmai fiindcă ele au fost făcute.
Unele munci produc rezultate ușor de arătat; altele împiedică lucrurile să se destrame. Cele din urmă devin vizibile mai ales când lipsesc. De aici se poate naște o nedreptate: recunoaștem stricăciunea imediat, dar privim întreținerea ca pe o stare firească a obiectelor.
Pentru cel care îngrijește spațiul, discreția muncii poate ajunge să semene cu propria dispariție. Nu rezolvăm asta spunând că adevărata valoare nu are nevoie de recunoaștere. Plata, respectul și numele rostit corect sunt forme concrete prin care o comunitate arată că vede omul.
Data viitoare, înainte să ieșim, putem privi masa rămasă în urmă. Nu pentru a transforma un gest modest într-o ceremonie, ci pentru a înțelege că rezultatul comun include și ceea ce nu încape în prezentare. Identitatea profesională a cuiva nu ar trebui micșorată de invizibilitatea sarcinii sale.
Leave a Reply