Întrebi pe cineva dacă vrea să locuiți împreună. El spune că trebuie să se gândească, iar tu auzi aproape imediat un refuz. Începi să explici de ce ar fi bine, de parcă timpul cerut ar fi o obiecție care poate fi învinsă prin argumente suplimentare.
O întrebare importantă schimbă uneori terenul pe care stă cel întrebat. El nu a avut aceleași zile de pregătire ca tine. Primește deodată propunerea, urmările și așteptarea răspunsului. Dacă îi ceri să fie sincer pe loc, îi poți cere de fapt să improvizeze o certitudine pe care nu o are.
A lăsa timp nu înseamnă a accepta amânarea fără sfârșit. Puteți stabili când reveniți la discuție. Dar intervalul trebuie să fie real, fără mesaje care verifică din oră în oră dacă s-a apropiat de varianta dorită. Altfel, gândirea lui se petrece sub supravegherea nerăbdării tale.
Răspunsul poate fi tot „nu”, iar așteptarea nu va părea răsplătită. Totuși, scopul întrebării era să afli ce vrea, nu să obții cel mai rapid acord posibil. Dacă libertatea celuilalt contează, trebuie să încapă în conversație și ritmul în care el poate ajunge la propriile cuvinte, chiar când acest ritm ne neliniștește.
Leave a Reply