Un prieten îți spune că a avut o discuție grea cu părinții. Întrebi ce au spus exact, apoi de ce, apoi ce s-a întâmplat înainte. După câteva răspunsuri scurte, el schimbă subiectul. Tu crezi că nu vrea ajutor; el poate simți că povestea nu îi mai aparține.
Curiozitatea este plăcută când ne face loc și obositoare când cere mereu încă o dovadă. Nu orice detaliu necesar pentru satisfacerea interesului nostru este necesar și pentru înțelegerea omului. Uneori am primit deja destul ca să putem rămâne alături de el fără să reconstruim întreaga ceartă.
Diferența se vede în ce facem cu ezitarea. O luăm ca pe un obstacol de depășit sau ca pe o informație despre limita conversației? Putem întreba dacă vrea să continue. Putem accepta o relatare incompletă fără să umplem lipsurile cu bănuieli despre ceea ce ar ascunde.
Prietenia nu este o anchetă făcută cu intenții bune. Omul care povestește trebuie să poată opri firul fără să piardă atenția noastră. Câteodată cea mai potrivită întrebare nu cere încă un amănunt din trecut, ci află ce ar face seara prezentă puțin mai ușor de dus: o plimbare, o masă sau schimbarea subiectului.
Leave a Reply