Într-o traducere, un cuvânt este urmat de o cifră mică. Jos, pe pagină, o notă explică un obicei care nu are corespondent firesc pentru cititor. Unii se irită: povestea s-a întrerupt. Alții descoperă tocmai în acea întrerupere că lumea cărții nu este o copie a lumii lor.
O traducere fluentă poate face lectura generoasă, eliberând cititorul de obstacole inutile. Poate însă ascunde și distanțele care meritau întâlnite. Când fiecare lucru străin primește imediat un echivalent familiar, înțelegerea devine prea confortabilă: nu mai aflăm cum trăiește altcineva, ci recunoaștem doar ceea ce știam deja.
Nota nu trebuie folosită ca o demonstrație de erudiție. Unele explicații îngreunează ceea ce contextul ar fi lămurit singur. Dar există detalii pe care simplificarea le-ar falsifica. Traducătorul hotărăște atunci dacă o clipă de ezitare este un preț rezonabil pentru păstrarea unei diferențe reale între lumi.
Poate că lectura bună nu curge mereu fără rezistență. Uneori coboară până în subsolul paginii și se întoarce schimbată cu puțin. Dreptul la o notă este și dreptul textului de a nu se preface complet familiar numai pentru ca noi să nu fim nevoiți să ne oprim.
Leave a Reply