Sala se golește, iar cineva începe să adune scaunele după o sărbătoare. Până atunci, vocile umpluseră spațiul atât de bine încât pereții păreau mai departe. Acum se aud picioarele de metal pe podea. Nimic rău nu s-a întâmplat, și totuși apare o tristețe.
Sfârșitul unei bucurii poate semăna, pentru câteva clipe, cu o pierdere nedreaptă. Am vrea ca lucrul bun să își dovedească valoarea prin durată. Dacă s-a terminat atât de repede, ne întrebăm dacă am fost destul de prezenți sau dacă trebuia să facem mai mult.
Dar o sărbătoare are nevoie și de margini. Fără plecare, întâlnirea ar deveni altceva, poate oboseală, poate obligație. Limita nu este un defect care a apărut după bucurie; era în forma ei de la început, chiar când nimeni nu se uita la ceas.
Scaunele trebuie totuși strânse. Putem participa la acest gest fără să considerăm că trădăm ce tocmai s-a încheiat. Cineva mai spune o întâmplare în prag, apoi își caută haina. Bucuria nu continuă identic, dar poate lăsa în felul de a pleca o blândețe pe care nu o aveam când am sosit.
Leave a Reply