„Chiar ți s-a părut o idee bună?” întrebi după ce afli ce a făcut fratele tău. Semnul întrebării stă la locul lui, dar răspunsul pare deja hotărât. El începe să se apere înainte să povestească, fiindcă a auzit judecata ascunsă în forma unei curiozități.
Nu toate întrebările caută informație. Unele cer recunoașterea unei vine, altele vor să pună interlocutorul într-o poziție stânjenitoare. Când folosim întrebarea astfel, păstrăm și avantajul de a spune că doar am vrut să înțelegem. Celălalt trebuie să răspundă și la cuvinte, și la intenția lor sugerată.
Dacă suntem îngrijorați sau nemulțumiți, putem spune asta direct. Apoi putem întreba ce l-a făcut să aleagă. Ordinea nu ne transformă în oameni neutri, dar face conversația mai cinstită. Nu îi cerem să descopere singur opinia noastră și să construiască răspunsul potrivit pentru a nu o contrazice prea tare.
Poate că alegerea lui a fost nechibzuită. Poate că lipsesc date care îi schimbă sensul. O întrebare adevărată păstrează măcar această posibilitate. Dacă niciun răspuns nu te-ar putea face să vezi ceva nou, merită să recunoști că nu întrebi încă; în acel moment îți exprimi, pe ocolite, dezaprobarea.
Leave a Reply