Ești invitat la o masă unde toți cunosc ordinea lucrurilor. Știu cine taie pâinea, unde se așază bunicul și ce glumă se face înainte de desert. Tu urmărești mișcările cu atenție. Nimeni nu te respinge, dar fiecare gest firesc îți amintește că încă nu cunoști locul.
Apartenența are și această parte practică, pe care declarațiile generoase nu o rezolvă imediat. Poți fi binevenit și totuși obosit de nevoia de a ghici. Gazdele nu observă întotdeauna câte lucruri trebuie să învețe cineva pentru a participa relaxat la o singură seară.
O comunitate primitoare nu cere ca străinul să devină invizibil de repede. Îi poate explica obiceiurile fără să îl examineze și poate accepta să schimbe ceva la rândul ei. Altfel, invitația spune doar că există un loc, cu condiția să nu modifici niciodată forma mesei.
Cineva îți întinde pâinea și întreabă cum se face desertul la tine. Conversația se mișcă puțin. Nu mai ești doar cel care învață regulile, ci și cineva de la care poate veni un lucru nou. Masa începe să vă cuprindă pe toți când tradiția încetează să fie numai a celor sosiți înainte.
Leave a Reply