Încerci să desenezi un scaun și îi faci picioarele după cum știi că ar trebui să arate. Pe hârtie, scaunul pare răsturnat. Cel din fața ta stă bine. Între obiect și desen a intervenit imaginea obișnuită a obiectului, mai grăbită decât privirea.
Desenul după natură poate scoate la iveală această substituție. Nu urmărești unghiul pe care îl vezi, ci regula simplificată pe care o ai deja despre picioarele unui scaun. Cunoașterea anterioară, folositoare în multe situații, devine aici un obstacol pentru observația exactă a unei poziții.
Soluția nu este să uiți ce știi. Este să verifici unde reprezentarea familiară intră în conflict cu ceea ce ai în față. Compari unghiuri, urmărești spațiul dintre bare, măsori cu creionul. Privirea primește întrebări suficient de mici încât să poată răspunde fără să recurgă imediat la simboluri.
Desenul următor poate rămâne stângaci, însă stângăcia lui este mai atentă. Arată o încercare de a vedea acest scaun din acest loc. Uneori, progresul în cunoaștere se recunoaște prin felul în care o greșeală devine mai precisă: nu mai repetă o imagine gata făcută, ci trădează efortul unei întâlniri reale.
Leave a Reply