La marginea apei, cineva și-a așezat haina pe o piatră. Mai sunt oameni pe mal, fiecare ocupat cu liniștea sau conversația lui. Locul poate părea disponibil din totdeauna, însă faptul că putem sta aici depinde și de absența unui gard care ar fi putut să apară.
Recunoștința pentru un peisaj întâlnește astfel o întrebare despre acces. Natura există dincolo de noi, dar apropierea de ea este adesea rânduită de oameni. Drumul păstrat deschis, poteca întreținută și apa neacoperită de gunoaie sunt părți ale aceleiași experiențe, chiar dacă nu le privim separat.
Nu ajunge să declarăm că iubim locul. Îl putem iubi într-un fel care îi exclude pe ceilalți, dorindu-l gol numai pentru plăcerea noastră. Mulțumirea devine mai matură când admite că binele primit aici nu își pierde valoarea pentru că este împărțit cu necunoscuți veniți după noi.
La plecare, luăm ce am adus și lăsăm piatra liberă. Nu este o faptă grandioasă. Este recunoașterea faptului că întâlnirea noastră cu malul a avut un început și un sfârșit, în timp ce dreptul altuia de a ajunge la apă nu începe cu permisiunea noastră.
Leave a Reply