Încerci să fotografiezi o piață, dar un trecător intră în cadru. Aștepți să treacă, apoi apare altul. Locul pe care vrei să îl păstrezi gol este, în acel moment, drumul obișnuit al unor oameni care nu au venit acolo ca să îți strice imaginea.
Privirea poate transforma spațiul comun într-o compoziție personală. Piața devine fundal, iar cei care o folosesc ajung obstacole. Schimbarea se petrece discret: de la dorința legitimă de a face o fotografie treci la iritarea că lumea nu se oprește câteva secunde pentru proiectul tău particular.
Nu este nimic rău în a căuta un unghi liber. Problema începe când preferința capătă aerul unui drept. Oamenii nu îți datorează absența lor, iar frumusețea unui loc nu se reduce la momentul când nu mai încurcă nimeni liniile pe care ai ales să le privești.
Cobori telefonul și lași trecătorii să își continue drumul. Poate vei fotografia mai târziu, poate vei păstra piața numai în memorie. Înainte de a deveni imaginea ta, ea este un loc în care se întâmplă vieți. A o vedea presupune și să accepți această mișcare care nu îți cere voie.
Leave a Reply