Tatăl deschide atelierul și îți arată unde va sta masa ta de lucru. Vorbește despre viitor ca despre o încăpere deja mobilată. Îl iubești, cunoști mirosul locului din copilărie, dar tocmai această familiaritate face dificilă propoziția prin care ai spune că vrei să lucrezi altundeva.
O meserie transmisă în familie poate oferi pricepere, sprijin și o continuitate prețioasă. Nu orice moștenire este o constrângere. Devine una când recunoștința pentru ceea ce ai primit este tradusă într-o obligație de a repeta viața celui care ți-a oferit acel început.
A continua atelierul și a-l refuza sunt alegeri care cer amândouă cercetate. Uneori plecăm doar ca să dovedim independență; alteori rămânem doar ca să evităm tristețea cuiva. În ambele cazuri, centrul hotărârii este tot reacția celuilalt, nu relația noastră cu munca propriu-zisă.
Poți începe prin a spune ce îți place acolo și ce nu îți poți promite. Conversația poate răni fără să fie o nedreptate. Un părinte pierde poate un succesor, dar nu ar trebui să piardă și copilul odată cu el. Iubirea are nevoie de un viitor mai încăpător decât atelierul.
Leave a Reply