Închizi un roman și rămâi cu o frază care te-a atins. Pe copertă apare mare numele autorului; numele traducătorului trebuie căutat înăuntru. Tot ce ai citit a trecut prin alegeri de cuvinte făcute de cineva pe care poate nu te-ai gândit deloc să îl observi pe parcursul lecturii.
Există munci a căror izbândă constă în a nu întrerupe întâlnirea. Când textul curge, uităm intermediarul. Dar ușurința lecturii nu înseamnă absența efortului, după cum o fereastră curată nu înseamnă că geamul nu există. Recunoștința începe când refuzăm să confundăm discreția unei contribuții cu lipsa ei de importanță.
A recunoaște traducătorul nu cere să îi atribuim cartea întreagă. Fiecare merit are întinderea lui, iar mulțumirea exactă nu îi pune pe oameni în competiție pentru recunoaștere. Poate aprecia autorul pentru poveste și traducătorul pentru felul în care acea poveste a devenit accesibilă într-o limbă pe care o putem citi.
Când recomanzi romanul, poți pomeni și traducerea. Nu ca pe o obligație de catalog, ci fiindcă tocmai acele cuvinte te-au însoțit. Un nume adăugat recomandării readuce în vedere omul care a lucrat ca întâlnirea ta cu altă voce să pară atât de firească.
Leave a Reply