Pantofii rămân lângă ușă, cu praful străzii pe ei. Când îi descalți, felul în care calci se schimbă. Podeaua rece îți ajunge direct la tălpi. Întoarcerea acasă se petrece uneori în această modificare simplă a mersului, înainte să observi mobila sau să aprinzi lumina în cameră.
Ne imaginăm locurile mai ales prin ceea ce vedem în ele, dar corpul le cunoaște și altfel. Știe treapta mai înaltă, muchia covorului, porțiunea de parchet care scârțâie. Apartenența poate fi această înțelegere practică, adunată fără un proiect, prin sute de întoarceri lipsite de evenimente memorabile.
De aceea, o casă poate arăta potrivit și totuși să nu fie încă familiară. Ochii se acomodează repede; gesturile mai caută. Nu este un eșec al alegerii. Unele legături cu locul au nevoie de repetare, iar promisiunea unui început nou nu le poate porunci să apară imediat.
Lași pantofii acolo și mergi spre bucătărie. Drumul scurt nu îți cere atenție deplină, iar această ușurință are o valoare pe care o observi mai ales când lipsește. Poate că o parte din odihnă înseamnă să ajungi unde corpul nu mai trebuie să întrebe la fiecare pas cum se merge.
Leave a Reply