O rudă îl întreabă pe copil ce îi place la școală. Părintele răspunde imediat, cu mândrie și multe detalii. Copilul zâmbește puțin și privește masa. Nimeni nu a vrut să îl reducă la tăcere, dar conversația a trecut pe lângă singurul om căruia îi fusese adresată întrebarea.
Facem asta și cu adulții pe care îi cunoaștem bine. Le spunem preferințele, le explicăm motivele, le povestim întâmplările. Familiaritatea ne dă impresia că putem economisi timpul răspunzând în locul lor. Uităm că a vorbi nu servește numai transmiterii de date; este și un fel de a ocupa propriul loc între ceilalți.
Uneori ajutorul este cerut și folositor. Poți completa un detaliu uitat sau poți sprijini pe cineva care găsește greu cuvintele. Dar ajutorul ar trebui să lase vizibilă posibilitatea de a fi refuzat. Altfel, cel ajutat trebuie să întrerupă tocmai persoana care pretinde că îi ușurează participarea.
Așteptarea unui răspuns poate părea lungă, mai ales când îl știi deja. Tocmai acolo se exersează o formă discretă de respect. Omul poate alege alte cuvinte, poate descoperi că preferința lui s-a schimbat sau poate spune mai puțin decât ai spune tu. Întrebarea i-a oferit locul; nu este nevoie să îl ocupăm înaintea lui.
Leave a Reply