După o greșeală, cineva spune despre sine că este „stricat”. Cuvântul pare să explice de ce lucrurile nu merg și promite, în același timp, posibilitatea unei reparații. Dar obiectele stricate au o funcție stabilită din afară. Aplicată unui om, comparația ridică o întrebare pe care graba o trece cu vederea.
Care ar fi funcționarea corectă și cine a hotărât-o? În cazul unei promisiuni încălcate, putem numi un comportament și consecințele lui. Dacă numim întreaga persoană defectă, pierdem tocmai precizia necesară pentru schimbare. Totul pare compromis, iar nimic nu mai poate fi discutat separat și la dimensiunea lui reală.
Unele metafore mecanice pot ajuta la descrierea unei dificultăți. A spune că ai nevoie de o pauză nu te transformă într-un aparat. Problema apare când modelul tehnic devine verdict asupra valorii tale sau când ceilalți își atribuie dreptul de a te readuce la o presupusă stare standard fără să te asculte.
Putem vorbi despre ce trebuie îndreptat fără să cerem înlocuirea omului. O scuză, o limită, o deprindere nouă au obiecte mai clare decât „repararea mea”. Limbajul devine mai folositor când permite intervenții precise și lasă persoanei mai multă libertate decât ar avea un lucru predat la atelier pentru a redeveni util.
Leave a Reply