Pe pagina instituției apare un anunț: „S-a produs o eroare”. Nu aflăm cine a introdus datele, cine le-a verificat sau cine va repara situația. Eroarea pare să fi apărut singură, precum ploaia. Gramatica a făcut să dispară tocmai persoanele de la care așteptăm acum o explicație.
Construcția impersonală nu este mereu o eschivă. Uneori autorul greșelii nu este cunoscut, iar informația urgentă privește efectul. Alteori o problemă rezultă dintr-un șir de decizii, nu din gestul unui singur om. Ar fi nedrept să inventăm un vinovat doar pentru a obține o propoziție mai energică.
Totuși, necunoașterea autorului nu împiedică numirea răspunderii prezente. Cine investighează? Cine îi anunță pe cei afectați? Până când se așteaptă un răspuns? O instituție poate evita acuzațiile pripite fără să se ascundă în spatele unei formulări care nu permite nimănui să ceară nimic concret de la cineva anume.
Când citim un anunț impersonal, merită să căutăm verbele următoare. Dacă și repararea, și explicația, și termenul dispar în aceeași ceață, neutralitatea începe să semene cu abandonul. Un limbaj responsabil nu trebuie să ofere imediat un nume de condamnat, dar trebuie să arate o adresă pentru întrebările legitime.
Leave a Reply