La anunțarea unei morți, cineva spune „a plecat”. Altul simte nevoia cuvântului direct și îl rostește apăsat. În jurul aceleiași pierderi apar astfel două feluri de a vorbi, fiecare putând să pară celuilalt fie o evitare, fie o asprime pe care momentul nu o cere.
Expresia ocolită nu este automat o minciună. Poate oferi celui care vorbește o formă suportabilă pentru o veste pe care încă nu o poate cuprinde. Limbajul are și acest rost: să îngăduie apropierea treptată de ceva greu, fără să pretindă că omul trebuie să fie precis chiar din prima clipă.
Dar ocolirea are limite atunci când produce confuzie. Un copil poate aștepta întoarcerea celui despre care a auzit doar că a plecat. O familie poate avea nevoie de informații concrete pentru a lua hotărâri. În asemenea împrejurări, claritatea nu contrazice grija; ea poate fi una dintre formele ei necesare.
Nu există o singură expresie potrivită pentru toate urechile și toate momentele. Contează cine ascultă, ce știe deja și ce trebuie să afle. Putem lăsa metafora să țină locul unei respirații, fără să o obligăm să țină locul adevărului atunci când cineva ne cere să înțeleagă.
Leave a Reply